Blog de călătorii în viață-Tudor Maxim

Drama unui părinte de caine

image

Cei care au sau au avut câine știu cât de puternică e relația dintre om și patruped.
Dragostea și loialitatea unui câine depășesc de multe ori sentimentele echivalente umane.
Priveam cu mirare la toți oamenii ce i-am întâlnit în viață care nu mai vroiau să aibă câine după ce l-au pierdut…
Loialitatea ce o oferă un câine e atât de înaltă încât simți că în micimea sentimentelor noastre cotidiene  îl poți respecta și prețui după ce nu mai e lângă tine; Să îi rămâi loial și sa nu te mai legi de alt câine în viața noastră mai lungă.
Realizez acum drama unui iubitor de animale și a unui părinte de câine.
Suntem programați să ne naștem, să creștem, să întemeiem o familie și să avem copii care să ne petreacă pe noi în viață și să ne aline bătrânețea.
E un proces normal.
Când ești părinte de cățel ești responsabil de viața lui.  Îl vezi cum crește ca pui de la câteva luni până începi să fii bulversat de cum îmbătrânește mult mai repede ca tine.
Când te afli în momentul acela groaznic în care îți pierzi puiul vine cu adevărat șocul pentru care viața nu te-a pregătit.
Sufletul care ți-a fost alături fiecare minut din viața lui, companionul care a luat parte la o bună parte din viața ta matură, la mai toate bucuriile și necazurile, câinele care te-a alinat de fiecare dată când ai fost supărat pleacă de pe aceasta lume mai repede ca tine.
E drama părintelui de câine care în toate milioanele de ani de când existăm ca specie nu a fost pregătit să își vadă copilul că se stinge înaintea sa.
Realizezi abia atunci înălțimea sentimentelor ce te leagă extraordinar de puternic de un necuvântător. Necuvântător care și-a comunicat dragostea sa necondiționată și nețărmuită în fiecare secundă petrecută împreună cu tine.
Abia atunci pui capul în pământ și dacă ești onest cu tine însuți vei înțelege că este foarte greu să ai vreodată sentimente la fel de curate tu ca om.
Sunt puțini oameni pe Pământ care pot iubi în felul în care ne poate învața un câine. În orice fel ne-am comporta cu ei ne vor iubi și ne vor fi alături. Au nevoie doar de puțină atenție și de afecțiune din partea noastră.
Am crezut că acești oameni care nu mai vor să crească un câine sunt lași.
Conștient sau nu simțim că nu ne putem ridica la noblețea unui suflet nevinovat.
Nu mai putem trece încă o dată prin acest proces nefiresc nouă, oamenilor.
De data asta știm sigur ca îl vom creste de pui și îl vom vedea murind bătrân pe cel care ne va fi fidel în scurta sa viața.

Ieri am scris acest text când am simțit că viața cățelului meu Duțu se scurge. L-am ținut jumătate de zi aproape în perfuzii la spital,  după care mi-a oferit ultimul minut de energie vitală din viața sa. Ultima oară a dat din coadă, a zâmbit și l-a certat pentru ultima oara pe fiul său, Zazou. După a revenit la starea sa abătută,  îngreunat de o suferință mare ce nu ar fi vrut să o arate.
Astăzi am luat modelul câinilor care când simt că se apropie de moarte pleacă de acasă sau se ascund. Duminică seara Duțu a plecat prima oară în viață departe de mine. A plecat,  încercând să găsească un loc să moară, fără să mă facă să sufăr. L-am găsit la aproape un kilometru cu ajutorul unui prieten ce l-a oprit pe stradă.
Nu l-am lăsat să plece departe de mine și nici să se ascundă.
I-am dat dreptul să moară demn și să plece cu sufletul său generos,  fără să mă facă să sufăr.  Am plecat la mii de kilometri.
La câteva ore distanță, asa cum am simțit, nu a rezistat la RMN,  avea o tumoare care îl îndurera prea mult. Anda a avut curajul și forța să se ocupe de el și să îl înmormânteze azi la terenul nostru din pădurea de la Branesti.
In afară plecărilor mele in străinătate acest cățel a făcut parte non stop din viața mea. L-am luat de mic la birou și absolut peste tot unde am fost. Pe munți, în delta, cu caiacul, la notar, la dentist, la banca, la întâlniri cu clienți, la mare.  Am fost nedespărțiți și devotați unul altuia.
Inima îmi este foarte strânsă, iar o parte din mine a murit astăzi.

Popular Posts:

ines says:

Offff… 🙁
Așa-i, nu suntem programați să-i vedem murind. Mă gândesc cu groază la momentul ăla. Dar, pe de altă parte, cred că-i mult mai sfâșietor pentru ei să ne vadă pe noi murind primii. Cred că le e mai mare durerea pentru că și sufletul le e mai mare.
Îmi pare rău, Tudor! 🙁